Meditația de la Marele Sanctuar Circular

Se aşeză jos, în centrul Marelui Sanctuar Circular. O pace lină îi cuprinse sufletul ce tremura de emoţiile încă vii. Şedea pe Vatra Focului Sacru. Scoase cristalul din pungulița pe care o ținea la gât, îl strânse ușor în mâna stângă, după care își orientă conștiința în inimă, iar apoi, când simți că se umple de lumină, invocând grația părintelui Kalinic, pătrunse prin „poarta lui Brahma”, proiectându-se în supramental.

În spațiul vid al inimii sale, timpul se oprise. În faţa ochilor spirituali i se desfăşura o privelişte pe care orice suflet românesc şi-ar dori să o vadă: Sarmisegetusa, cetatea sfântă a dacilor liberi, îşi înălţa zidurile albe în soare. În fiecare colţ al cetăţii îşi ridicau capetele semeţe turnuri albe, iar aleile cetăţii luceau în soare cu sclipiri de argint. Era uimitor de luminoasă, de un alb-lăptos, zidurile şi turnurile fiindu-i alcătuite din blocuri albe de calcar.
Un laborios sistem de canalizare ce se regăsea atât în cetate, cât şi la sanctuare, şerpuia până la baza dealului cetăţii, trecând de ultimele terase locuite.
De altfel, în toată zona Grădiștei cât și pe dealurile din imprejurimi existau terase amenajate și locuite, unde își desfășurau activitatea diferite ateliere, iar casele erau destul de îngrămădite, având ziduri din piatră, multe dintre ele având intrarea semicirculară. Existau însă și case din lemn, iar cele ale nobililor (tarabostes), erau pe două nivele, având baza geometrică armonioasă, de formă octogonală.
Sanctuarele erau bine păzite şi apărate, atât din partea de vest, unde se afla şi intrarea principală în cetate cu locuinţele nobililor daci şi locuinţa regelui, cât şi dinspre răsărit, unde imediat sub sanctuare un alt zid protector înconjura zona sacră, sub el aflându-se văi abrupte.
În incinta zonei sacre se aflau mai multe sanctuare şi construcţii adiacente lor, faţă de cele pe care le găsim acum în această regiune.
Dar iată că noaptea luă locul zilei, stelele se oglindeau pe cer. Codrin se afla tot în zona incintei sacre. Un grup de sacerdoţi daci coborâră la lumina făcliilor pe aleea pietruită spre sanctuare. În fruntea lor se afla însuşi Marele Preot, îmbrăcat în alb. Un grup format din căpeteniile lui Decebal îi aştepta la intrarea dinspre sud al Marelui Sanctuar Circular. Alţi câţiva sacerdoţi se uitau atenţi la un obiect din piatră de formă ovală, umplut cu apă. I se transmise subtil în conştiinţă că acesta era un astrolab, aparatul astronomic cu care preoţii daci urmăreau noaptea mişcările planetelor şi curgerea lină a stelelor.
S-au întâlnit cu toţii în incinta Marelui Sanctuar Rotund. Vorbeau în şoaptă, să nu-i audă nimeni.
- Am primit semn de la Marele Zalmoxis că... şi aici Marele Preot se uită cu multă atenţie la cei prezenţi... suntem trădaţi!
Un murmur surd umplu mica adunare.
- De cine?, întrebau ei.
Marele Preot le răspunse:
- Nu ştim sigur, dar vom afla într-un sfârșit! Decebal vrea să ascundem tezaurul ţării, a spus că şi el simte că ceva nu este în regulă. Traian trimitea zilnic oameni plătiţi să-l omoare pe rege, iar de ceva timp e cam liniște. Ori, pentru bani se găsesc destui care să vină. Celelalte triburi pe care le-am protejat şi le-am hrănit atâta timp au fost şi ele cumpărate. Doar noi am mai rămas!
Trimiteţi-vă femeile şi copiii în munţi şi pregătiţi-vă sufletele pentru întâlnirea cu Zalmoxis!
Lui Codrin îi părură cunoscuţi acei ochi luminoşi ai Marelui Preot, semănau atât de mult cu ai Părintelui Kalinic, să fie el oare? Dar vocea parcă era un pic mai aspră, şi totuşi...
Apoi scena se schimbă şi se trezi în mijlocul bătăliei. Simţea că şi el e acolo, că ia parte la bătălie.
Dacii îşi apărau cu dinţii fiecare colţ de cetate, dar numărul romanilor era copleşitor. Închipuiţi-vă, trupurile soldaţilor romani care muriseră erau până la nivelul de sus al zidurilor. Romanii atacau însă în valuri nesfârşite, urmând cât
de curând să intre în cetate pe deasupra zidurilor.
Dacii îşi vedeau cetatea cucerită. Erau sătui de atâtea lupte, căci trecuseră zile şi ani în şir fără să se odihnească. În sufletul lor le era dor de pacea şi liniştea munţilor în care sălăşluia Bunul Dumnezeu. Apăraseră atâţia ani aceste
pământuri dragi, ascultaseră cu luare aminte la învăţăturile preoţilor, poate că le va fi dor de casa asta, dar ştiau că există o bucăţică de rai unde Zalmoxis îi aştepta la masa înţelepciunii.
Un vânt căldicel, ca o boare, le adie prin păr, iar sufletul le fu cuprins brusc de o pace eternă. Era Zalmoxis! Îi simţeau chemarea. Sufletul le deveni mai usor, aveau acum chipurile senine. O parte dintre ei au dat foc la cetate. Codrin simţea că pieptul îi arde. Apoi s-au strâns cu toţii în jurul marelui vas cu otravă- astrolabul, în apa căruia se turnase o otravă lentă, dar sigură, pentru a nu fi prinşi în viaţă, duşi la Roma şi batjocoriţi. Bând pe întrecute se aruncară râzând extaziați în luptă. Chipurile le erau asemenea zeilor nemuritori, scântei aruncau în luptă, iar braţul tăia neobosit în stânga şi-n dreapta. Soldaţii romani erau împietriţi de frică, dar nu aveau unde să fugă, din spate erau împinşi de hoardele de mercenari care se pregăteau să jefuiască Sarmisegetusa. Ce groază a pus stăpânire pe armata romană, căci dacii se aflau parcă în transă, nu mai simţeau rănile, tăieturile săbiilor şi nici săgeţile cu venin nu îi mai puteau opri.
Mulţi romani ar mai fi murit dacă nu şi-ar fi făcut efectul otrava... Atât mai apucă să vadă Codrin înainte de a ieşi din starea de transă în care intrase. Rămase totuși proiectat în planul subtil astral al zonei sacre. I se părea că cerul şi pământul încă mai plâng căderea Daciei.