Dromichete

În anul 300 Î.H., Agatocles, fiul regelui macedonean Lisimachos, atacă geto-dacii dar este învins fără probleme și făcut prizonier.
Din acest episod consemnat de istoricii vremii ne putem da seama de înțelepciunea pe care o manifestau străbunii noștrii, înțelepciune care i-a deranjat din totdeauna pe cei care doreau să conducă lumea. Dromichete, regele geților, nu îl ucide pe prizonier, pe Agatocles, așa cum se proceda de obicei cu atacatorii. Din contră, îl tratează pe tânărul Agatocles ca pe o rudă, ca pe un nepot de-al lui, dându-i o alesă învățătură la curtea sa, ceea ce i-a permis acestuia, acesul la o nouă viziune asupra vieții spirituale. Când a ajuns acasă, peste câțiva ani, la tatăl său, Agatocles nu se poate acomoda cu stilul de viață pe care îl duc ai lui: războaie, sclavie, mâncare impură, și se hotărăște, anunțându-l pe tatăl său, că se va întoarce la geto-daci în „Țara Zeilor”. Auzind astfel de comportament, regele Lisimachos, nu este de acord cu fiul său și cum era doritor de mari bogății, se hotărăște să atace personal, țara înțeleptului rege Dromichete.

În anul 292 î.H., Lisimachos atacă Daksha - „Țara Zeilor” , „Ținutul Înțelepților”. Regele nostru Dromichete, se retrage din calea lui, pentru ca apoi să îl prindă la strâmtoare, iar după o luptă rapidă în care jumătate din armata lui Lisimachos piere sub ploaia de săgeți, acesta se predă, împreună cu oastea rămasă.

Iată ce povestește Diodor din Sicilia în „Biblioteca Istorică”: Dromichete, regele tracilor, după ce a primit cu multă prietenie pe regele Lisimachos numindu-l și tată, îl conduse împreună cu copiii săi într-o cetate numită Helis. Ajungând oștirea lui Lisimachos în puterea tracilor, aceștia se strânseră la un loc și strigară să le fie dat pe mână regele  prizonier, ca să-l pedepsească. Căci – spuneau ei – poporul care luase parte la primejdiile războiului, trebuie să aibe dreptul de a chibzui asupra felului cum să fie tratați cei prinși. Dromichete îi sfătui pe oșteni că este bine să-l cruțe pe
acest conducător. Dacă l-ar omorî pe Lisimachos – spunea el – alți regi au să-i ia locul și se prea poate ca regii aceștia să fie mult mai de temut decât înaintașul lor. Dar cruțându-l pe Lisimachos, acesta – cum se și cuvine – are să se arate recunoscător geto-dacilor care i-au dăruit viața. Iar locurile întărite, aflate mai înainte vreme în stăpânirea lor, le vor dobândi înapoi, fără nici o primejdie.

Cu încuvințarea mulțimii, Dromichete căută printre prizonieri pe prietenii lui Lisimachos și totodată pe sclavii care obișnuiau să-l slujească și i-a adus în fața regelui prizonier. Apoi îl pofti pe Lisimachos la ospăț – împreună cu prietenii săi – și pe tracii cei mai de vază. Pentru cei din jurul lui Lisimachos, întinse un covor regal, iar pentru sine și prietenii săi așternu numai paie.

De asemenea au fost pregătite două ospețe: pentru macedoni, Dromichete rândui tot felul de mâncăruri alese, servite pe o masă de argint, iar tracilor le dădu să mănânce, fructe, cereale, lapte și miere, dar pregătite cu măsură, așezându-le pe niște tăblițe de lemn, care țineau loc de masă. În cele din urmă puse să se toarne macedonenilor vin în cupe de argint și de aur pentru rege, pe câtă vreme el și tracii lui beau vinul în pahare de corn și de lemn, așa cum obișnuiau geții. Pe când băutura era în toi, Dromichete umplu cu vin cornul cel mare, îi spuse lui Lisimachos „tată” și îl întrebă care dintre cele două ospețe i se pare mai vrednic de un rege: al macedonenilor sau al tracilor. Lisimachos
îi răspunse că cel al macedonenilor.
„Atunci – zise Dromichete – de ce ai lăsat acasă atâtea deprinderi, un trai cât se poate de ademenitor și o domnie plină de străluciri și te-a cuprins dorința să vii la niște barbari? (...) De ce te-ai silit împotriva firii să-ți duci oștenii pe niște meleaguri în care orice oaste străină nu poate afla scăpare sub cerul liber?”

Luând cuvântul, Lisimachos spuse regelui că nu știa ce război poartă, dar că pe viitor va fi prietenul și aliatul tracilor. Căt despre recunoștința datorată, nu va rămâne vreodată mai prejos decât binefăcătorii săi. Dromichete primi cu un simțământ de prietenie spusele regelui macedonean. El căpătă înapoi de la Lisimachos toate întăriturile ocupate
de acesta. Apoi îi puse pe cap o diademă și îi îngădui să se întoarcă acasă. Lisimachos a murit pe câmpul de luptă în
următorul război de cucerire. Conduita lui Dromichete a rămas însă consemnată de istoricii vremii ca unicat pentru acele timpuri pline de cruzime, dovedind că omenia și înțelepciunea sunt mult mai demne de cucerit și prețuiesc cu mult mai mult decât toate averile lumii, fiind bogăția inestimabilă a fiecăruia dintre noi, a unei întregi umanități.
Inițiații care se aflau de partea Imperiului Întunecat, au făcut tot posibilul să distrugă aceste popoare unde se dezvolta o autentică înțelepciune eliberatoare.

Luptele au continuat. Periodic, geto-dacii ridicau armele pentru a proteja granițele ţărilor sfinte. De multe ori erau însă nevoiți să se retragă din calea urgiilor și nelegiuirii devenind una cu inima codrilor, un singur suflet cu natura înconjurătoare, creându-se astfel o simbioză între sufletul oamenilor și cel al Mamei Geea. Altarele sacre și le refăceau periodic, iar inima lor era înnobilată mereu de o tainică înțelepciune, căci transmisia sacerdotală a învăţăturilor sacre, a continuat neîntrerupt, prin marii preoţi şi sihaştrii aflaţi în munţi, fiind primită de toți cei care aspirau la eliberarea supremă. Adevărata iniţiere se făcea prin „viu grai”, în mare taină, de la suflet la suflet.