Stindardul geto-dacilor - invocator cultic de sacre energii cosmice

Din vechime pe însemnele reprezentative ale statelor independente existau simboluri distinctive ce individualizau specificul cultic, totemic, mitologic, majoritatea indicând energiile cosmice, telurice sub formă de păsări ale înălţimilor, de vehicule cosmice, de balauri, de monştri, vâlve etc.
                   
În simbolurile mitologie sunt prezenţi Zmeii cu pene, cu multe capete ce varsă foc pe limbile mişcătoare. Pentru lumea geto-dacă Balaurul Zburător a devenit stindard  şi e unic în istoria lumii, dăinuind mii de ani. Istoricul A. Deac consemnează în Istoria Adevărului Istoric(pag. 201) că în judeţul Prahova la Vadu Săpat, comuna Fântânele, s-a descoperit în 1980 un fragment ceramic din sec IV î.H., pe care este incizat în pasta crudă  stindardul dacic cu dragon ce are coada penată. Iată că stindardul dacic cu dragon  este mai vechi cu 500 de ani decât consemnările istoricilor romani.

Unii istorici şi gânditori români numesc stindardul geto-dacic Lupul dacic. Mă voi opri asupra unor aspecte de fond cultic, ce contrazic această ipoteză. Lingvistic este doar o atingere între lup şi lucta, mai ales că filipii nu sunt lupi, ci tinerii iniţiaţi în tainele luctei –luptei, îndeletnicire a sedentarilor păstori – agricultori geto-daci. Lupul nu putea fi luat ca model de către geto-dacii sedentari care-şi apărau zona moştenită din moşi-strămoşi fiindcă e animal de pradă, atacă în haită şi e temut de păstori. Lupul singuratic, o raritate, nu putea fi luat ca model nici de vitejie, nici ca forţă pentru neamurile păstorilor.

Lycantropia - concepţie antică despre strălucire, luminozitate, nu se referă la lup, care nu-i nici pe departe luminos, chiar de ar fi pus pe lângă zâni. În latina veche Bolliasînseamnă strălucitor, luminos. Din bătrâni se pomeneşte despre Marele Lup Alb, ca despre o realitate din vremuri de demult. S-a păstrat în acest sens expresia De când lupchii alghi.

Lupul Alb este semnalat numai în preajma Marelui Preot ca Apollo, Zamolse, Sfântul Andrei şi Sfântul Petru pentru că este de fapt comandantul iniţiaţilor Filipi luctani adică luptători.  Aceste informaţii ne trimit la semnificaţii codate în sensul că iniţiaţii Filipi erau mereu în preajma marilor iniţiaţi şi purtau numai veşminte albe, ca toţi preoţii geto-daci, cavalerii minţilor strălucitoare ale celor  de lângă Zamolse. Filipii sunt păstraţi în toponime în toate zonele geografice româneşti. În Oltenia, Filipii sunt cel mai bine păstraţi. În vechiul calendar există toponime ce se păstrează şi în zilele noastre: Filipaşul de sus, Filipaşul de jos, dar şi Filitelnik, ce ne indică zonele în care trăiau  şi anume pe Telul Nikăi, deci pe înălţimile de filieră sacră a zâneiNika făcătoarea cerului şi pământului, cu cele 8 megaenergii ale sale, măcinikele, din mitologia română.

Geto-dacii numeau lupul - vulpe sau fărcaş, denumiri păstrate în zilele noastre în Ardeal. La toate neamurile geto-dace, de la Marea Baltică în nordul Africii, lupul era numit prin cuvântul vulpe. În pre-indo-europeană era numit ulcuos, în sanscrită vrca, în avestică vahrha, în iliră ulcudins, în gotică wulfs, în lituaniană vilcas, în letonă vilks aşa cum ni le aduce în atenţie Mihai Vinereanu în Dicţionarul etimologic al limbii române de indo-europenistică (2008). În Sudan trăieşte un lup despre care românii vor spune cu precizie că-i vulpe.

Aşa zisa Licantropie nu are nicio legătură cu lupul, ci cu strălucirea, în sensul că este luminat de ceva. Apollo este însoţit de lupul strălucitor şi e un cod cu sensul de luminat, luminător, ce nu-i totem.

Filipii geto-daci iniţiaţi în tainele de luptă, erau fiii luctei, cuvânt din proto-indo-europeană păstrat  în calendarul vechi geto-dac ca zile ale Filipilor, cărora li se dedică 7-8 zile şi de Sfântul Petru al lupilor de iarnă la 16 ,17 şi la 18 ianuarie şi de Gădineţ  - lupul cel şchiop, dar şi de Lupul cel mare de la Ovidenie 21 noiembrie etc. În mod eronat etnologul I. Ghinoiu consideră că Filipii din calendarul geto-dac sunt personificări ale lupilor. În dicţionarul sub titlulPanteonul geto-dac îi numeşte şi Martinii de iarnă, ştiut fiind că Moş Martin este numit ursul la noi, la români. Lupta este cuvânt geto-dac cu originea în pre-indo-europeanul lucta ( M. Vinereanu). Numai în Dacia nord dunăreană există cuvântul lup pentru acest animal de pradă,ce poate fi asemănat cu luctanii, luptătorii iniţiaţi în tainele luptei. În limba pre-indo-europeană există cuvântul lucta cu sensul de a rupe, a sparge, din care lupta şi luptător. Lup, luptă, luptător semnifică tenacitatea celor ce izbândesc parcurgerea etapelor de iniţiere care erau încercărcări de temut pentru cei nechemaţi. Adevărat este că de multe ori  luptătorii geto-daci pedeştri îşi puneau piei de lup ca să alunge atacatorii călăreţi. Cabalinele simt mirosul lupului ca o primejdie şi nu mai ascultă călăreţul.

Sursa: surprisingromania.com