Cetatuia lui Negru Voda

„Oprește-ți o clipă pasul pribegit, călătorule, și plătește tribut și din inima ta pentru locurile acestea, așa încât și urmașii tăi să-și poată adăpa sufletul din lumina lor și, dimpreună cu acestea, o fărâmă din sufletul tău să viețuiască veacurilor!”

La 22 de kilometri sud-est de orașul Câmpulung, pe șoseaua națională Câmpulung – Târgoviște – București, între satele Cetățeni și Cotenești, se găsește Mânăstirea Cetățuia lui Negru Vodă.

Așezată pe o culme din piatră între Valea lui Coman, Valea Chiliilor și apele Dâmboviței, se învecinează la nord cu Carpaţii Musceleni și spre sud cu Valea Dâmboviţei.

Cunoscută și sub denumirea de „Schitul Cetățuia lui Negru Vodă”, mânăstirea, foarte veche, este construită în vârful unei creste stâncoase, la o altitudine de 881 de metri, pe care îi parcurgem în aproximativ 30 de minute de mers voiniceşte.

Cel care ajunge în preajma sfântului lăcaș este surprins de asemănarea izbitoare cu Schitul Meteora din Grecia, motiv pentru care scriitorul Mihai Rădulescu l-a numit „Meteora României”, mulțumindu-i, în scrierile sale, plin de o aleasă recunoștință lui Dumnezeu, pentru această „gură de rai” a pământului românesc.

Petre Ispirescu a fost și la Cetățuia lui Negru Vodă. Iată, printre altele, ce scrie despre acest monument aparte: „Urcându-te tocmai în vârful muntelui se întinde un şes, unde se vede o bisericuță cu totul și cu totul de piatră. De unde, de jos de la poalele muntelui până sus, nu se zăreşte niciun pic de apă piştind aci, în altarul acestei bisericuțe, lângă proscomidie, este un izvoraș de apă mic de tot, ce iese din piatră, și stă acolo ca într-un găvan. Oamenii se spală pe ochi, dacă ajung sus, zicând că e bună de leac. [...] când te  vezi sus, îţi pare că ești altul. Te simți mai aproape de Dumnezeu; rămâi uimit de atâta mare mărire, și pari că eşti pe altă lume”.

La vederea zonei, Codrin a rămas impresionat de misterioasele formaţiuni megalitice în care pare că se ascunde o lume demult uitată. A trecut pe lângă ele tăcut, în linişte, cuprins de energia lor tainică, ancestrală.

Începând urcușul printre megaliții care emanau o stare de sacralitate, de veșnicie, sufletul lui Codrin se umplu de o vie recunoștință faţă de Dumnezeu, fiindcă a păstrat pentru noi, oamenii, aceste locuri magice, asemeni unor porţi tainice de lumină ce permit pătrunderea în Împărăţia Lui cea misterioasă şi fără de sfârşit.

Zona abundă de acești Păzitori misterioşi ai locului.
Pe drumul în pantă era întâmpinat din loc în loc de megaliţii care străjuiau drumul şi fără de a căror voie părea că nu se poate trece. Codrin îi privea cu simpatie, căci ştia că în ei se ascunde o lume tainică. Se oprea în dreptul lor şi, contemplându-i, intra spontan în meditație.