Constantin Brancusi

Din copilărie Codrin îndrăgise „Povestea” lui Brâncuşi, dar de fiecare dată îi descoperea savoarea înţelepciunii brâncuşiene :
„-De ce nu-s şi eu pasăre să mă duc... să zbor, ce fericire să poţi zbura! Aş da toată viaţa mea de-aici să mă-nalţ şi eu sus, tot mai sus, că pasărea fermecată.
- Constantine, Constantine, vin-o sus la sori cu mine...
- Mi s-a părut sau chiar m-ai chemat, Pasăre Măiastră?...
- Uriaşul din basmul despre Constantin, băiatul din Hobiţa Gorjului
- Ee... un basm... cu Constantin?
- Va fi cândva un basm cu Constantin! Dacă nu ţi-e teamă să dai ochii cu uriaşul.
- Da, da da...
- Pentru tine, Constantine, am totuşi doar un singur chip, cel al străbunului bunului tău de demult, de pe timpul lui Decebal regele, zise Uriaşul.
- N-am izbutit încă, deşi am făcut ce m-ai învăţat, tălică, m-am luptat cu piatra, cu lemnul, cu metalul, cu huma, încercând să-i dau pe rând, plăsmuire de gând şi viaţă.
- Hahahaha, n-ai izbândit nepoate, fiindcă dalta s-a grăbit. Ţine minte, toată viaţa să nu dai niciodată prima cioplitură până ce lemnul sau piatra nu ţi-a spus ce trebuie să faci din ea. Ascult-o ce grăieşte, uneori trebuie să ai răbdare săptămâni şi ani în şir.
- A venit vremea să te duci acasă, cele 7 clipe au trecut.
- Îmi dai un dar după cum ne-a fost tocmeală dintâi.
- Da, grăbitule, îţi dau, alege singur. Vrei oul ăsta de diamant lustruit ca lumina însăşi?
- Tare e frumos, da’ nu-l vreau, nu-l iau decât în gând.
- Ia-l, în el e ascuns o împărăţie întreagă, fericată în somn lung de piatră. În oul acesta
e începutul tuturor fiinţelor, al lumilor însăşi... Îl vrei?
- Nu acum, altădată.
- Atunci poate vrei unul din animalele mele, ori un bulgăre de aur. O piatră de macostat... Le vrei?
- Nu.
- Eeee, atunci ce doreşti, spune!
- Vreau barda pe care o ţii încuiată într-o lacră, barda cu tăiş de fulger de gând şi cu coadă de lemn de rând, pe care ai scris numele bunului meu Ion, lemnarul din Hobiţa.
- Hohoho, bine te-a învăţat cine te-a trimis la mine, să-mi ceri ăst’ lucru, băiete... Iată barda, e a ta. Cu ea vei face tu, la rându-ţi, minuni şi să ştii că toată viaţa ta va fi o înşiruire de lucruri şi fapte minunate. Cu barda le vei începe doar... Acu du-te!
- Mă laşi să mai vin şi altă dată?
- Stai, opreşte-te, Constantine, au trecut cei 7 ani de ucenicie.
- Ca 7 clipe.
- Acum o să-ţi dau simbria ce ţi se cuvine. Alege, vrei sacul ăsta cu aur?
- Nu doresc decât un singur lucru, meştere. Să mă laşi să fac şi eu câţiva paşi pe nisipul nesfârşitului şi să-mi scriu numele aici pe drumul aşternut de tine pentru oamenii de mâine.
- Haha, bine te-a învăţat cine te-a învăţat să-mi ceri ăst’ dar, fiule. Umblă sănătos, cu opincile tale de ţăran din Gorj. Du-te şi nu te opri din mers.
- Am ajuns la capăt de drum, Măiastro.
- Orice capăt e abia un început, Constantine, priveşte zborul surorilor mele, aici sus pe
tărâmul sorilor.
- Sorii, stau aici ca discurile albe de piatră luminată. Două jumătăţi de discuri albe şi-n fiecare jumătate se află câte-o pasăre. Fiecare soare are aici două suflete gemene, ca două
păsări, cioc în cioc şi ochi în ochi.
- E soarele iubirii, mai presus de orice soare.
- E frumos, e deasupra a tot ce e frumos!
Când mă voi întoarce din zbor, voi ciopli şi eu cândva într-acest chip nelumesc sărutul şi voi face din el, pe pământ, poarta visului meu.